Despre vorbe…

M-am intalnit cu el intr-o vineri dis-de-dimineata cand plecam spre studentii mei de la seminarul de marketing al ASE-ului. Era cam devreme si daca primul metrou care a trecut pe langa mine tot era cam aglomerat m-am decis sa mai zabovesc un pic pe un scaun…

L-am vazut cu coada ochiului. Venea tarandu-si cu greu picioarele si carand cu el o ditamai sacosa de rafie indesata cu fel de fel de lucruri. Atarna paltonul pe el, ghetele aveau jumatati de sireturi iar in cap fesul ii statea sa cada. S-a asezat la un scaun distanta iar intre noi a ridicat opintindu-se sacosa. Mi-a venit sa ma ridic iar el cred ca a simtit asta pentru ca mi-a zis ca-l dor rau picioarele si ca-i e tare greu. M-am uitat la el, un batranel trist, cu ochi albastri dintre care unul inrosit rau de multe vase de sange sparte, cu parul alb zburlit iesind de sub fes si tot ce-am gasit sa spun a fost “Sa va dea Dumnezeu sanatate”. A zambit a lehamite si mi-a zis:

“Daca Dumnezeu era om serios nu-si batea asa joc de mine toata viata! S-ar fi indurat si ma lua pana acum” Am dat din cap a intelegere iar el a continuat sa-mi povesteasca cum ca a fost la Asistenta Sociala de la sectorul 2 sa ceara sa-l bage si pe el la un azil ceva si ca acolo o doamna coafata si machiata i-a zis “vino mai pe la primavara ca atunci se mai elibereaza locuri”. Imi povestea teatral, intr-un limbaj ales care ma surprindea. I-am zis sa nu se lase, sa mai incerce, iar el zambind amar imi spunea: “Ehei, domnisoara, stiti pentru cine e democratia? Pentru bogati nu pentru boschetari ca mine”. Mi-a mai povestit de sora lui de la Botosani care i-a lasat casa fiicei ei si ca ea imediat a vandut-o iar pe mama a bagat-o la 2 metri sub pamant. Imi descria povestea pe roluri “Eu am zis…” iar ea “Mi-a raspuns…” si-uite asa au mai trecut 2 trenuri de metrou iar eu stateam in continuare cu batranelul care intre timp se prezentase simplu: “Nea Niculae, boschetar”. L-am intrebat de copii si mi-a raspuns “Nt, n-am. Nu mai am pe nimeni. Am muncit 37 de ani si am o pensie de 6 milioane. Ce sa fac cu ea? Nu-mi ajunge de chirie undeva. Ziua stau pe la metrou, seara ma duc in gara cu boschetarii mei. Citesc pe televizoarele astea de la metrou ce mai scrie, mai gasesc o bucata de covrig pe jos, mai imi da cate un om un ban sau ceva de mancare, traiesc si eu cat o vrea sa se mai joace asa Dumnezeu cu mine” I-am zis sa se duca la doctor sa vada ce e cu durerea aia de picioare, i-am mai zis ca sunt obligati sa-l trateze iar el zambind mi l-a dat exemplu pe domnul Lazarescu din film.
Nea Niculae era plin de povesti pe care le vazuse sau le traise in viata lui de boschetar. Se numea fara rusine asa si singurul lucru care parea sa-l mai supere era treaba asta cu Dumnezeu care nu e om serios si care i-a dat o viata urata si-i refuza si acum la sfarsit o moarte mai usoara si mai rapida.
M-am uitat la ceas, se facuse tarziu, la primul tren m-am ridicat, i-am mai spus inca o data sanatate si ramaneti cu bine iar pe el l-am auzit in urma spunandu-mi: “Va multumesc domnisoara pentru conversatie”
Am zambit, nu-mi aduc aminte ca cineva, vreodata, sa-mi mai fi multumit pentru conversatie.