Despre sfaturi…

Intr-o dimineata ma indreptam agale spre statie. Tramvaiul tocmai ajunsese dar parca n-aveam chef sa ma grabesc sau sa ma inghesui. Mai aveam ceva timp asa ca de ce n-as mai fi stat un pic?
Pe refugiu ramasese un batranel elegant ce parea sa tina niste lectii despre nu stiu ce moralitate celor din tramvai iar la cativa pasi de el era si vanzatorul (si el foarte in varsta) de elastice, pixuri cu gel si alte mici nimicuri.
Batranelul cu discursul era postat fix in fata usilor deschise ale tramvaiului si vorbea. Tare si apasat. Nu-l asculta nimeni, nimeni nu se sinchisea de el. Fiecare era ocupat sa se indese cat mai bine in tramvai.
Cand usile s-au inchis si tramvaiul a plecat, batranelul nostru si-a rotit privirea si a dat de mine.
S-a apropiat si privindu-ma in ochi m-a intrebat cu mare seriozitate:
“-Ma cunosti? Sunt Generalul Tudor, ai auzit de mine?
“- Sa fiti sanatos!” ii raspund eu cu blandete si cu drag uitandu-ma in ochii lui verzi albastri”
“- Lasa asta, imi raspunde el. Ai auzit de mine? O intreaga armata statea drepti in fata mea. Stii cati erau? Nici nu poti cuprinde tu cu ochii tai cati erau”
Ii zambesc si-l aprob in tot ce spune. Vanzatorul de elastice s-a lipit si el de noi si trage cu urechea.
La un moment dat domnul general imi ia mana si cu oaresce surprindere imi spune:
– Eeee mana asta frumoasa nu e maritata….
Pana sa apuc sa-i spun ca de fapt mana e foarte maritata dar ca nu prea port verigheta el continua ganditor…
– Stii ce s-ar potrivi? Un locotenent de aviatie…inalt, frumos in uniforma”
Zambesc in continuare dar Domnul General nu se lasa:
– Hai ca te invat cum sa faci! Te duci pe la Baneasa unde e escadila ..si te plimbi pe acolo. Iti garantez eu ca o sa te observe cineva…”
Intre timp vine tramvaiul, ii promit domnului general – ca sa scap – ca o sa ma duc in Baneasa la escadrila, ma smulg din mana lui si ma urc in tramvai. In urma mea vanzatorul de elastice se aplecase spre Domnul General si-i spunea ceva la ureche.

Zilele urmatoare in statie l-am reintalnit doar pe vanzatorul de elastice care – nu stiu de ce – de atunci incoace ma saluta respectuos ca si cum ne-am cunoaste de o viata…

Dincolo de picanteria povestii, ma gandesc ca trist trebuie sa fie ca dupa o viata de om sa nu mai fie nimeni sa te asculte si intr-o buna zi sa-ti vina sa iesi asa, pe strada, si sa imparti gandurile tale reale sau inventate cu niste necunoscuti….