Nici randul intai nu mai e ce-a fost odata…

Acum ceva vreme mi-am luat bilete la Pluralul Englezesc si mi le-am dorit fix pe randul intai ca sa fiu cat mai aproape de atmosfera spectacolului si de actori. Biletele scumpisoare, 60 RON/ bucata, dar am zis: Fie! Merita! Vreau sa stau in randul intai. Sotul protesta ca o sa ne rupem gatul uitandu-ne in sus la scena dar eu nu si nu. Eu vroiam pe randul intai. Nu mai prinsesem niciodata asa bilete si acum cand mi se ivise ocazia – spune si tu – cum as fi putut sa o ratez?
Bunn… Aseara am pornit si noi catre Nottara. La intrare lume multa, multa, sala era deja aglomerata dar eu…eu aveam bilete pe randul intai, nu-i asa? Si cand paseam eu mai mandra de mine spre locuri imi sta inima-n loc. In fatza randului intai crescuse inca un rand din scaune aduse de prin culise de undeva. Si ca totul sa fie de-a dreptul perfect, in fata noastra statea un domn cu alura de rugbist: 2 metri inaltime, umeri lati, tot ce trebuie. Langa el o doamna pe masura.
Ma iau nervii si incep sa comentez intrebandu-ma daca asa o fi si la teatrele din Franta sau Germania apoi ma jur ca am sa-i scriu o scrisoare de protest domnului Mircea Diaconu pe care-l admir mult. Nu stiu cum, ingerul meu pazitor, impresionat de nervii pe care-i aveam, o face pe doamna din fatza mea sa isi ia scaunul si sa se mute pe culoarul lateral. Rugbistul si nevasta lui pe masura raman la locurile lor. Si-uite asa si fiica-mea si George si-au sucit capetele la greu tot spectacolul sa vada ceva din randul intai unde erau. Eu insa am vazut perfect. Asta pentru ca eu nu doar am cumparat biletele corespunzatoare ci mi-am si dorit cu adevarat sa fiu pe randul intai! Altfel nu merge. Altfel randul intai nu mai e randul intai.
Rezumand, Pluralul englezesc e o piesa draguta la care ai ocazia sa razi chiar copios. Si cand razi tu mai tare iti incolteste nu stiu cum in gand si intrebarea: N-o fi totusi de plans?
In concluzie: merita vazut.