Agentul

L-am cunoscut undeva prin anul 2002 cand intr-o buna zi am cedat milioanelor lui de telefoane si am acceptat sa ne vedem sa-mi povesteasca despre asigurarile de viata. Nu stiu daca in final am vrut sa scap de el sau daca ma convinsesera argumentele. Important e ca m-am ales cu o asigurare de viata si evident si cu un agent. Colegii mei chicoteau cu totii cand venea agentul ba sa-mi aduca flori de ziua mea sau a fiica-mi, sa-mi aduca martisoare sau sa-mi aduca noua polita. Pe ei ii cauta cate o domnisorica draguta, pe mine ma cauta un mosulica, slabut, cu chelie si cu niste dinti de soricel. Cu toate astea agentul mi-era drag, ii respectam tenacitatea cu care incerca sa-mi mai vanda o polita si pentru fiica-mea, apreciam politetea si atentia pe care mi-o acorda si in general il consideram un om cu maniere alese si cu educatie temeinica. Imi devenise o prezenta familiara, ca un fost coleg cu care te mai vezi din cand in cand sau ca o ruda indepartata.
Intr-o zi, pe la sfarsitul anului trecut, a venit sa ma roage sa-i imprumut pentru maxim 1 luna niste bani. Cam multi. M-a mirat cererea lui cu atat mai mult cu cat nu-mi ceruse nimic niciodata si uite asa, chiar daca urasc sa imprumut bani, i-am dat jumatate din cat imi ceruse.
S-a incheiat anul iar ianuarie a trecut fara nicio veste de la agentul meu. Februarie, martie, aprilie au trecut si ele. Agentul tacea iar eu ma frustram din ce in ce mai tare. Erau zile in care ma apuca furia si-mi venea sa sun la compania de asigurari sa le spun povestea dupa care ma gandeam ca-l cunosc de atatia ani si ca parca ar fi exagerat sa-i fac asa o chestie si renuntam. Prin iunie si iulie i-am dat niste SMS-uri dar agentul le-a ignorat.
A venit la mine in septembrie cand imi expira polita. Arata rau de tot, slabise, avea un costum absolut ponosit si o servieta ca vai de ea. Mi-a fost mila de el si in clipa aia mi-am zis: „Da-i naibi de bani! Nu ma fac pe mine banii aia. Am sa-l iert!”. Mi-a spus cu lacrimi in ochi ca i-a murit mama, ca-i e tare greu, ca asigurarile nu prea mai merg… dar ca vineri vine si mi-i aduce. L-am privit in ochi si n-am zis nimic…iar el m-a mai asigurat inca o data ca sigur vine vineri. A plecat iar eu chiar am crezut ca o sa vina sau poate doar mi-am dorit sa vina si sa nu ma fi inselat asupra lui.
N-a venit si i-am gasit totusi explicatii, m-am gandit ca i-o fi fost rusine sa ma sune sa-mi spuna ca n-are banii si atunci m-am hotarat sa-l sun eu sa-i spun ce aveam de gand sa-i fi spus chiar din ziua cand a venit cu polita.
Telefonul a sunat insa in gol. Agentul nu vroia sa vorbeasca cu mine. Am mai sunat in alta zi si apoi in alta zi. A ramas tacut.
Dupa un timp m-a sunat cineva de la compania de asigurari sa-mi spuna ca mi s-a schimbat agentul si ca el nu mai lucreaza acolo. La ce telefon as putea totusi sa-l gasesc am intrebat? La acelasi mi-a raspuns noua agenta. Si-am sunat din nou la agentul pe care-l cunosteam de peste 7 ani, de care ma legasem ca de un vechi prieten si de soarta caruia eram chiar ingrijorata. Imi aduceam aminte cum arata ultima oara cand l-am vazut si intelegeam foarte bine perioada grea prin care probabil trecea.
Din pacate amaratii aia de bani il facusera sa inchida pentru totdeauna poarta de comunicare si sa rupa toate podurile dintre el si mine.
Nu-i o tampenie asta?
N-o fi de un milion de ori mai …altfel – ca simplu cum as fi vrut initial sa scriu poate ca nu e – sa-i spui omului pe care-l cunosti de un car de ani ca pur si simplu nu-i poti da banii acum sau ca-i dai in niste rate, sau ca-i dai la anu’ sau cand se termina criza sau orice, orice numai sa-i zici ceva, asa pur si simplu ca unui om?
Ca doar n-o fi totul in lumea asta atarnat de niste bani!