Fluturele din metrou

Veneam de undeva, nici eu nu mai stiu de unde, luasem metroul de la Piata Victoriei si tocmai ma asezasem pe un scaun cand ochii imi cad pe un fluture care zbura de colo colo. Un fluture comun, ca toti fluturii pe care-i vedem vara prin gradini, cu aripi albe si cateva punctisoare negre. Nu-si gasea deloc locul. Incerca sa se opreasca pe cate o bara dar parca nu-i venea, se apropia de cate cineva dar nu se decidea, se mai lovea de cate un geam… N-a stat o clipa locului. Unii il priveau zambind cand se apropia de ei, altii se fereau.
Cred ca fiecare se gandea cum o fi ajuns acolo fluturele ala, cum o fi coborat el la metrou si mai ales cum a nimerit chiar in vagon.
Mi-a trecut prin minte sa-l prind si sa-l iau cu mine pana afara dar mi-am adus aminte cum imi ramanea pe degete praful cu sclipici de pe aripile fluturilor pe care-i prindeam in copilarie. Nu mai stiu cine mi-a zis atunci, demult, ca daca li se ia praful de pe aripi or sa moara…si uite asa de atunci incoace eu n-am mai prins niciodata fluturi. Am coborat lasandu-l acolo cu drumul lui de la o bara la alta, de la un geam la altul de la un om la altul.
Mi-a venit in minte ca ni se poate intampla si noua sa ajungem ca fluturele din metrou. Sa nimerim intr-o situatie care sa nu aiba nimic de-a face cu ce suntem noi, cu ce ne place noua, cu felul nostru de a fi sau de a trai.
Ai simtit vreodata asta ?
Cum ajungem acolo nu stiu, din intamplare, din curiozitate, din plicitiseala, din greseala… Cum mai iesim? Habar n-am. Poate nu mai iesim niciodata si incercam cu disperare sa ne adaptam sau poate iesim avand noroc, incercand mereu sa gasim calea sau – cine stie? – poate totusi dam de cineva care sa ne ia de aripi fara teama si sa ne scoata de acolo…