Am avut odata un sef….

Primul meu sef, despre el e vorba aici. Aveam 18 ani, era pe vremea lui Ceausescu si incepusem facultatea la seral cand m-am dus sa ma angajez. Aveam o mutra de copilas cuminte si faptul ca ma imbracasem in bluzita cu volane si fustita cu bretele nu ma ajuta prea mult la impresia generala.
Directorul de personal de la institutul de cercetari m-a dus la noul sef unde urma sa ma angajez ca secretara. Ce mai secretara urma sa fiu si eu!
Cand am ajuns usa era deschisa. “Seful” a aruncat o privire spre mine si i-a facut semn directorului de la personal sa intre singur. Am auzit niste racnete fioroase si repetarea intrebarii: “Ce mi-ai adus copilul asta?”, “Ce sa fac eu cu copilul asta aici?”
Era prima data cand dadeam de un sef si ce ghinion ca el ma respingea total. Am avut mereu o atitudine extrema in faze din astea si tentatia a fost sa fac si atunci stanga imprejur si s-o tai de acolo. Nu stiu totusi ce m-a facut sa stau. Dupa cateva minute directorul de personal a plecat si “Seful” m-a invitat sa intru. Am dat de un omulet in varsta, micut de statura, un pic aplecat de spate, imbracat in halat albastru. M-a masurat din cap pana in picioare si mi-a spus sa stau jos:
“Prefer sa stau in picioare” i-am raspuns intepata.
“Stai jos cand spun” a replicat el.
“Nu domnule, am sa stau in picioare” i-am raspuns si aveam sentimentul ca asa-mi pastrez oarecum demnitatea. Stiam ca am sa plec de acolo si ca n-am sa ma mai intorc vreodata.
A pufnit tafnos si m-a lasat in pace. Mi-a aratat apoi cu gesturi scurte biroul, telefonul si mi-a explicat cu foarte multa neincredere una alta despre ce am de facut acolo. Nu stiu cum am decis sa revin si sa accept ca ala era primul meu job.
Zile in sir a continuat sa fie morocanos si in afara de buna ziua nu-mi zicea nimic. Parca nici nu ma vedea. Pentru el, eu pur si simplu nu existam.
Auzeam cateodata prin usa lui discutii stiintifice aprinse din care chiar daca nu intelegeam mare lucru tot mi se pareau fascinante. Intrau si ieseau de la el din birou oameni importanti, cercetatori cu minti incredibile. Veneau cu respect si plecau la fel. Reusea omuletul asta sa adauge ceva de valoare in fiecare discutie cu ei. Niciodata n-am vazut un gest sau o privire la cei care ieseau de la el care sa indice altceva decat admiratie si respect. In plus erau repartizati sub comanda lui sefii de promotie de la politehnica iar el, desi ii trata cu multa asprime, era in ochii lor un zeu. Toti il respectau pe omuletul mic de inaltime, usor aplecat de spate ce umbla incolo si-ncoace prin institut in halatul lui albastru.
Dupa o vreme a inceput sa ma intrebe ce fac si sa-mi spuna puiule. Stiu ca avea un baiat dintr-o casatorie destramata si uneori, de-a lungul timpului, am simtit ca ma trata intr-un fel ca pe un al doilea copil al sau. Cand ma vedea ca stau degeaba cu ochii pe geam imi zicea: “Tu n-ai nimic de studiat?” si ma indemna sa scot cartea si sa invat. Devenise tare grijuliu cu mine iar eu l-am respectat foarte mult. L-am respectat pentru munca lui de cercetare asidua de zi cu zi, pentru mintea lui sclipitoare, pentru modul cum ii indruma si ii forma pe tinerii aia de varf, pentru fermitatea lui din sedinte si in final pentru cum ma trata pe mine. Reusisem cumva sa-i patrund in suflet asa cum si el reusise sa patrunda in sufletul meu. Mi-a ramas peste timp ca un exemplu si ca un reper. Desi am avut tot felul de sefi pe care i-am respectat si apreciat pe fiecare in felul lui, el a ramas totusi reperul meu. Recunosc ca mi-am dorit sa fiu ca el, niciodata insa n-am reusit.
Trecusera ani si ani cand m-am intalnit intamplator cu nepoata lui care obisnuia sa-l viziteze des la birou in vremea cand eu eram acolo. Mi-a tresarit inima intr-un mod ciudat si s-a emotionat si ea cand i-am amintit de el si de ea cand il vizita cu plansele de desen la sub brat.
Mi-a spus ca s-a stins din viata si mi-a venit sa plang. Se stinsese pentru mine o legenda.
Si uite ce noroc pentru un om sa aiba ca prim sef un om de legenda.