„Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata”

Nu stiu de ce naiba ma sperie fraza aceasta a Domnului Octavian Paler si de fiecare data cand ma intalnesc cu ea ma ia o ciudata strangere de inima si incep sa ma tot gandesc cum as putea sa fac sa-mi dau seama cand vine in viata mea acest “la timp”.
Mi-ar placea ca atunci cand ajung pe ultima suta de metri, cand sunt fix pe granita dintre “la timp” si “prea tarziu”, sa-mi sune in minte un soi de alarma si sa am astfel sansa sa iau decizia de a face inca “la timp” un anume lucru. Sau sa nu-l fac si sa-l las sa se duca linistit in “prea tarziu”.
Nu vreau sa-mi mai para rau dupa lucruri pe care as fi putut sa le fac si pe care le-am amanat crezand ca mai am timp pentru ele pana am realizat ca de fapt e prea tarziu si ca nu le mai pot face.
Dar vezi tu, astea sunt lucruri care depind de mine dar ce naiba fac cu cele in care doar sunt implicata intr-un fel sau altul?
Hai sa-ti spun o poveste de demult ce mi-a venit acum in minte si care nici nu stiu daca are legatura sau nu cu ce spuneam…
Eram in vacanta dintre clasa a 8-a si inceputul liceului si faceam curat prin sertarele cu pixuri, penare, carnetele, rigle si alte asemenea ca sa fac loc altora mai smechere, ca pentru liceu.
Am luat penarul galben din imitatie de piele de sarpe, l-am golit de pixurile “bic” roase la capat, de creioanele fara varf, de cariocile aproape uscate, de resturile de la ascutitori si inainte sa-l arunc direct la cos nu stiu ce mi-a venit sa-mi bag degetul pe la capatul fermoarului ca sa-l pot invarti pe deget.
Mi s-a parut ca parca ar fi ceva indesat acolo, parca un cocolos de hartie sau asa ceva. Am incercat sa scot ce era (mai mult ca sigur o bucata de sugativa ma gandeam eu) dar nu, nu era sugativa ci o bucatica de hartie impaturita cu grija.
Am desfacut-o si mi s-a taiat respiratia. Am citit o data, inca o data si inca de nu stiu cate ori. O hartiuta cu 2 vorbe. Nicio semnatura, nimic…iar scrisul…total necunoscut. Nimic, nimic de care sa ma leg!
Pe biletelul ala pe care-l tineam in mana scria doar atat: “Te iubesc”.
De cand era acolo? De la cine putea sa fie? N-aveam nicio pista pe care sa pornesc. N-am stiut si n-am sa stiu niciodata cine mi-a pus biletelul ala acolo. Si uite asa a ramas netraita povestea asta. Poate ca n-o fi fost la timp…Cine stie?