Mi se intampla (cam des fir-ar sa fie) sa par altfel decat sunt. Uneori oamenii cred ca sunt mult prea serioasa, prea rece, prea distanta, prea inaccesibila, ba chiar uneori usor aroganta… De fiecare data imi vine sa rad cand aud asta pentru ca de fapt eu sunt doar un pic timida…
Zilele trecute am avut din nou ocazia sa vad ca par altfel decat sunt. De data asta intr-un mod si mai diferit. Dar hai sa-ti povestesc de la capat istorioara mea.
Era una dintre zilele saptamanii trecute si cu vant si cu ger de crapau pietrele. Imi uitasem telefonul acasa si pentru ca trebuia sa ma intalnesc cu sotul meu in oras am incercat sa stabilim cat mai clar unde si cand. Ne-am decis sa fie la 6 fara 10 in fatza la Patria si pentru ca acolo nu ai unde sa parchezi am convenit sa ies eu in bulevard si sa-l astept acolo. Zis si facut. La fara 10 eram in bulevard infruntand frigul, fulgii, vantul.
Proasta idee sa stau acolo, vuiau masinile ca naiba pe langa mine dar ce sa fac? Asteptam. Pe la si 10 am inceput sa ma agit. Teoretic as fi dat cateva telefoane pana la ora aia sa vad pe unde e si cand ajunge….dar de unde telefon? Ma decid sa rabd in continuare….La si 20 simt ca efectiv nu mai pot si plec spre Romana sa caut o cartela Romtelecom si sa sun de la un fix.
Daca ti-ai inchipuit pana acum ca ai putea gasi o cartela Romtelecom la un chiosc de bilete RATB, pe la chioscurile de carti sau la diversele chioscuri de la metrou te-ai inselat. Nu gasesti nicaieri. Naspha. Si acum? Ce naiba sa fac?
Merg din nou catre Patria in ideea ca poate el a ajuns acolo. Simt picioarele intepenite si mi-e ingrozitor de frig. Ajung acolo. Nu-i. Si mai naspha…Incep sa ma gandesc ca poate n-a inteles unde-l astept, sau ca poate are o problema ceva. Am nevoie sa-i dau un telefon. Dar eu n-am telefonul la mine!! Ce sa fac? Imi trece prin cap sa-mi iau inima in dinti si sa rog pe cineva sa-mi dea voie sa sun de pe mobilul lui. Prima incerceare la un chiosc de flori unde era o tanti ce parea draguta. Ii spun ca sunt intr-o situatie dificila, ca-i platesc convorbirea …Se uita nitel la mine si-mi spune ca pe cuvant ca n-are telefon ca mi l-ar da… O cred si plec mai departe…Rog o domnisoara care tocmai terminase de vorbit dar care imi raspunde grabita ca n-are unitati…apoi incerc in fiecare magazin pana la metrou. Cineva mi-a raspuns ca e telefon de firma si ca nu poate, altcineva mi-a spus ca telefonul e un lucru foarte personal, altcineva s-a facut pur si simplu ca nu ma aude. Imi aduc aminte ca e un magazin jos la metrou la Romana cu mici nimicuri de unde am mai cumparat cand si cand cate ceva. Ma duc glont acolo si-i spun doamnei povestea mea in cel mai firesc mod cu putinta…Se uita cu o privire de mare sictir la mine si-mi spune “fugiti domana de aicea, cum sa va dau telefonul?..Eu nici n-as cere asa ceva” (da, si eu am crezut ca n-as cere pana cand am inghetat bocna de abia mai puteam sa vorbesc…) Am plecat, ce naiba sa mai fac…
Desi nu-mi mai simt picioarele, am spatele inghetat beton si mainile rosii ca racul ma decid sa ma intorc la Patria…N-am reusit sa conving pe nimeni sa ma lase sa dau un telefon. N-am mai parut nici serioasa, nici rece, nici distanta si nici aroganta. Am parut doar o infractoare dornica sa fure mobile. Imi joaca lacrimile in coltul ochilor de nervi si de tristete…La prima traversare aud claxoane isterice si vad masina noastra! Gata! S-a terminat cosmarul. Ma arunc in masina si ma pun pe un plans sanatos.
Ii spun lui George printre sughituri ca vreau sa ne mutam in Elvetia…
PS. Eeee…acum mi-a mai trecut. Nu plec nicaieri.
Mariana Iosif's blog 
Elvetienii sunt mai batosi decat ai nostri…In ce priveste prima impresie pe care o lasi, eu am crezut prima data cand te-am vazut ca ai ceva (tralala, sau cam asa ceva). te intrebam intr-una daca ti-e bine la noi si ma priveai ciudat si te infundai pe ascuns cu ciocolata. Abia dupa un timp mi-am dat seama ce persoana draguta si rafinata esti cu adevarat. Si asa ai ajuns una dintre cele mai drage colege…
Dar telefonul, tot nu ti l-as fi dat 🙂 Glumesc! pentru tine faceam chiar un abonament nou!
e o lume neprietenoasa pentru cascati:
in Romania ai ajuns totusi acasa ca sa scrii intamplarea pe blog, in Elvetia exista riscul sa te umfle Politia pentru ca atentai la initimitatea cetateanului (dar ajungeai langa Polanski si te scoteai)…
cand te mai superi, propune-ti sa te muti in Barbados 🙂
Imi aduc aminte de o intamplare de la Viena. Ma pierdusem prin oras si nu mai gaseam drumul spre hotel. M-am dus la o tanti care se pregatea sa se urce in masina si am intrebat-o cum ajung la Hilton. A insitat sa ma duca ea cu masina pana acolo ca sa-mi fie mai usor…
Hihihi cred ca ar fi misto sa ma mut in Barbados…(:-)))
Da, inclin sa cred ca intamplarea e reprezentativa pentru Romania. Sigur e bine scrisa.
Acum 10 ani, un domn, cam darapanat imbracat, mi-a imprumutat mobilul, contra cost. Eram pe strada si intarziasem la o intalnire f importanta. Aproape ca uitasem fapta omului care a condus, colateral, la angajarea mea intr-un loc de munca f bun. Acum, ca mi-a amintit textul tau, ii urez necunosctului acela bun un an nou fericit. 🙂
Eu l-am imprumutat unei fatuce, in tramvai. Adica chiar putea sa fuga cu telefonul fara prea mult stress, nu cred ca o prindeam. E adevarat ca eu eram insotita, iar ea PAREA singura.
Si pentru ca pretenu’ nu i-a raspuns la telefon, am lasat-o sa-i dea si mesaj.
Da’ m-a intrebat direct – ,, nu te supara, ai un minut pe Orange?” :))) Si eu nah, ce sa zic – ,,…da…”.
acum tot vreo 10 ani mi-am pierdut protmoneul undeva in Galati : carduri, acte, bani… din astea; spre seara m-a sunat sotia de la Tulcea anuntandu-ma ca mi-am pierdut portomneul… il gasise un muncitor de la Sidex… nu s-a lasat pana nu a dat de mine ( a sunat la Politie, aia au sunat la Tulcea, etc.); m-am intalnit cu el la o crasma, nu a vrut sa primeasca nimic… Galati e un oras in Romania
Mariana, am citit cu zambetul pe buze povestioara ta! Si mie mi s-a intamplat! Si era tot iarna (viscol, ger) – o fi ceva cu iarna de ne face sa uitam mobilele acasa!
Eram in piata in Dr. Taberei, si rugamintile mele chiar au convins niste vanzatori la tarabe sa-mi imprumute telefonul !
Partea proasta e ca prietenul meu nu raspunde la numere necunoscute :-)))))
Asa ca tot n-am rezolvat nimic !
La multi ani, tuturor!
hey…nice to see you again…nu stiam ca ai blog..o sa te „vizitez” des 🙂 happy new year
🙂
1. intotdeauna,dar intotdeauna e indicat sa ai in portofel o cartela romtelecom!
2. data viitoare incearca sa suni dintr-un magazin partener al unuia dintre operatorii de telefonie mobila-nu te vei confrunta cu -„nu am minute”,” nu am telefonul la mine”,ci doar cu un dragut „cu placere doamna”
Si eu par altfel decat sunt. Acum o luna m-am dus la masinistul de la tipografie sa vad cum iese revista. Mi-a reprosat omul ca el are nevoie de mai mjult timp, ca e cam pretentioasa. Dupa repros a adaugat: „eu stiu ca nu e vina ta, ca ai si tu niste tampiti deasupra, aia care stau in birouri”. Alta data, acumvreo tri ani, imi luasem un fotoliu de birou, cu lemn cu piele, etc, si destul de scumput. Si chem liful cu liftiera sa-l urc la birou. Liftiera exclama: „Vai, ce scaun frumos!”. „E-al meu”, ii zic eu. Si izbucneste femeia intr-un ras atat de sanatos si de-abia se opreste dupa vreo 20 de secunde si-mi zice complice: „eeeeee…. ai vrea tu….”
Dar, Mariana, daca vrei sa faci rost de un tel. mobil, nu te duci tot la o femeie. Te duci la un barbat, ii zambesti, privindu-l mereu direct in ochi, si ii zici razand, la fel de direct, „da-mi si mie telefonul tau!” La „per-tu”, fara dumneavoastra, fara va rog, fara „am nevoie de ajutor”.
Eu asa fac, desigur nu cu barbati.
Joaca-te asa un pic pe strada, si ai sa vezi ca rata de succes va fi de 100%.
O sa te dezamagesc Paul…Nu m-am limitat la doamne si domnisoare. Am rugat si cativa domni. E adevarat ca n-am incercat cu „Da-mi si mie telefonul tau” (:-)))
Daaa, dar trebuia sa-i faci sa se piarda… sa se fastaceasca…
Daca ii rogi frumos, le transmiti decizia, o lasi la latitudinea lor. Daca ii surprinzi, nu vor mai fi stapani pe situatie.
De fapt, n-am cerut niciodata telefonul cuiva, ca nu mi s-a intamplat sa am nevoie, dar am sa experimentez si eu, pur si simplu pentru a vedea cum reactioneaza la diverse abordari.
Important este ca o asemenea situatie trebuie privita cu amuzament, nu cu dezamagire. Tu te cunosti foarte bine, ce importanta are reactia unor necunoscuti pe care probabil nu-i vei mai intalni vreodata?
p.
mariana, ma tot uit pe site in speranta ca a mai aparut ceva nou.
de-abia astept sa mai citesc ceva.
e singurul loc unde nu gasesc „content”, ci spirit.
Multumesc, am sa mai scriu…
Ce-am citit pana acum mi-a placut , si sunt convinsa ca mai ai resurse, astept si eu.