Mi s-a intamplat in drumul meu prin viata sa gresesc de o mie de ori. Am gresit facand afirmatii despre lucruri pe care nu le-am cunoscut suficient, am gresit apreciind oamenii in mod subiectiv, am gresit dand sarcini fara sa le analizez in cele mai mici detalii sau fara sa tin seama de prioritati, am gresit promitand lucruri fara sa am certitudinea ca voi putea sa le fac, estimand posibilitati, sarindu-mi tandara cateodata din nimic, expediind fara chef oameni care aveau nevoie de mine, uitand sa fac lucruri sau facandu-le pe unele alandala. Poate ca am mai gresit si in multe alte cazuri si nici macar nu mi-am dat seama dar acum am chef sa scriu despre ghemul ala de sentimente naspha care se instaleaza in tine odata ce realizezi ca ai gresit. E un soi de vinovatie, amestecata cu teama, ciuda, furie, dezamagire, tristete, sictir si lipsa de speranta. Pot spune cu mana pe inima ca putine sentimente pe care le-am trait sunt mai de rahat ca asta. Putine de tot. Desi n-am fost niciodata genul care sa ingroape sub un munte de argumente care mai de care mai tembele o greseala de-a dreptul evidenta, trebuie sa admit ca uneori cand am gresit, am preferat sa « fug », sa inchid usi catre oameni si situatii care mi-erau dragi, am preferat sa pierd mult mai mult decat as fi pierdut recunoscand greseala, am ales sa sufar ca un caine numai ca sa nu recunosc sub nicio forma ca am gresit! Basca, uneori faptul de a ma afla intr-o pozitie manageriala importanta sau faptul de a avea fel de fel de scoli care mai de care mai inalte si mai sofisticate incepeau sa-mi transmita mesaje aiuritoare ca as putea avea tot timpul dreptate si atunci cu atat mai greu mi-era sa-mi admit greseala.
Este de-a dreptul rar sa dai de oameni care sa-si asume responsabilitatile unor greseli si de aceea imi sunt cu atat mai dragi cei care o pot face firesc, uitandu-se in ochii tai, explicandu-ti ce au avut in vedere initial si cum s-ar putea repara ceea ce s-a intamplat. N-am vazut decat oameni puternici facand asta, oameni care au incredere in ei si in valoarea lor, oameni langa care nu ti-ar fi teama sa mergi pana la capatul pamantului. Nu mi s-a parut niciodata ca s-au facut de rahat ba din contra. I-am respectat si admirat mai mult.In plus mi-am dorit sa fiu ca ei.
Cand am inceput si eu sa-mi recunosc greselile, in locul ghemului de sentimente aiurea s-a instalat o stare placuta de emotie, de libertate, de crestere. Am simtit ca devin mai buna de fiecare data si am simtit din plin adevarul vorbei : “Oricat de mult ai fi mers pe un drum gresit, intoarce-te!”
Imi doresc sa am mereu puterea de a spune : Am gresit, imi pare rau…
Ganduri mai vechi
Numar vizitatori
- 123.091 hits
Blogroll
follow me on twitter
- Piata Kempes marianaiosif.com/2023/02/19/pia… 1 month ago
Comentarii
- Connor la O poveste de vară și una de iarnă
- Madalina la Mi-e dor de Florian Pittis…
Pagini
Categorii
Blogroll
-
Articole recente
Mariana Iosif's blog 
Sunt curioasa ce situatie te-a starnit sa scrii despre „greseli”….
Sunt de acord cu tine. La un moment dat e poate normal sa gresesti si e de ajutor intrucat numai asa poti progresa, constientiza o situatie, depasi niste limite, paradigme etc. E la fel de firesc si natural sa accepti o greseala cu conditia ca aceasta sa nu devina o obisnuinta…
Acceptare greselii nu te face mai slab, mai nepregatit, dar te raneste putin in propriul ego.
mi-a placut articolul…dar raman cu curiozitatea initiala…
Uneori gresim…
Uneori ne intoarcem… Oare?
Cool; concluzia logica e aceea ca, de acum incolo, emotia si placerea de a recunoaste ca ai gresit trebuie intretinute (ca orice emotii si placeri) cu cat mai multe greseli 🙂
Greseala e la fel ca „bolile copilariei”, pentru oamenii inteligenti. Dupa ce ai facut-o o data, nu o mai faci. Si, in acelasi timp, oricat de inteligent ai fi, sunt anumite greseli pe care le vei repeta la infinit.
Si nu as zice ca crestem, ci ca ne „adancim”, patrundem din ce in ce mai adanc in propriile minti. Si acolo aranjam „lucrusoarele” pe care „le culegem” zi de zi din viata. Si le tot ordonam, le tot „catalogam”, le „aranjam” in raftulete, si descoperim legaturi extraordinare intre ele. Iar aceste legaturi devin, la randul lor „lucrusoare” pe „raftuletele” din minte.
Astfel, gandirea se dezovolta exponential, precum un bulgare de zapada ce se rostogoleste.
E nevoie de inteligenta nativa si ochi deschisi la absolut tot ce se intampla in jur. Plus ca in carti (si iata ca si pe net) se gasesc principii „semipreparate”, descoperite de altii, numai bune de asimilat de-a gata. Ne mai trebuie doar multi, multi ani
pentru a deveni intelepti.
Iar urmatoarea intrebare: ce facem cu intelepciunea asta pe care o acumulam?
La ce o folosim, in ce scop?
Cred ca teama de a gresi ne vine de cand eram copii. Eram pedepsiti daca greseam, luam note mici si apoi mai incercam sa ne si ascundem si tot se afla, Acum tot mai suntem copii, macar asa, un pic si din cand in cand. Si atunci ne cuprinde teama de a gresi si speranta ca poate, poate nu afla nimeni. Si atunci nu ne recunoastem greseala. Daca reusesti sa treci peste instinctele de copil scapi de toate astea dar poate vrei sa mai fi copil.
IMI PARE RAU!AM GRESIT!
da…. gresesc atat de des… si stii ce mai dureros?! ca niciodata nu fac cam aceasi greseala, dar relizez ca exista un numar infinit de greseli care pot fi facute…
Postul asta parca e facut pt starea mea de azi…
Super super super like!!!!! Bravo!
Multumesc Diana!