Kilometrul 32 din maratonul vietii noastre

Veneam intr-o duminica seara frumusel dinspre munte la Bucuresti si drag mi-a fost sa-l aud la radio pe Emilian Isaila povestind despre maraton si raspunzand in stanga si-n dreapta la tot felul de intrebari: Cum e sa alergi o asemenea distanta? Da’ de ce faci asta? De cand si pana cand pasiunea asta? Care e cel mai frumos si cel mai greu moment?… si asa mai departe.
Zicea el acolo ca cel mai greu in maraton e pe la kilometrul 32 cand parca se deschide iadul si-ti vine sa te tarasti pe jos, cand nu mai intelegi ce naiba cauti tu acolo, cand cel mai aprig gand e sa renunti pentru ca pur si simplu nu mai poti, pentru ca te dor si te lasa muschii, oasele, inima, mintea, tot…
Plecand de la povestea lui m-am gandit ca si in viata mea (si in a ta, nu-i asa?) vine din cand in cand un kilometru 32 cand efortul de a continua e cumplit de greu iar ispita renuntarii uriasa.
Da, recunosc, m-am oprit de multe ori la kilometrul 32 (uneori m-am oprit chiar si mai devreme) dar am avut si sansa de a trece de cateva ori linia de finish. Multe, putine, nu mai conteaza acum cate astfel de reusite au fost, conteaza doar ca le-am trait! Maratoanele acestea ale mele au purtat in decursul timpului nume diferite: nume de proiecte, de formari profesionale, de dezvoltare personala, de prietenii sau relatii.
Ce a facut pentru mine diferenta intre cele in care am abandonat cursa si cele in care am continuat-o pana la sfarsit ?
Le-am dorit mai mult pe unele decat pe altele si asta m-a facut sa continui? Asa ai fi tentat sa spui? Te inteleg daca presupui asta pentru ca asa pare firesc dar am sa te dezamagesc spunandu-ti ca nu asta e motivul.
N-am intrat in curse de maraton prin viata decat daca le-am dorit, daca mi-au placut la nebunie sau daca m-au provocat dincolo de limite si chiar daca le-am abandonat pe unele dintre ele, cel mai adesea nu a fost definitiv pentru ca uite, le tot reincep si sunt sigura ca va veni si ziua in care le voi incheia iar odata incheiate am sa ma pregatesc sa incep altele noi.
Cu mintea mea de coach de acum inteleg ce face diferenta intre a te opri si a continua. E vorba de a descoperi la timp, chiar inainte de a intra in cursa, acele lucruri care te motiveaza, care-ti dau energie maxima pentru drum, care iti creeaza in minte imaginea ta la final iar in suflet senzatia de nepretuit a reusitei.
Asta zic eu ca e cheia. Sa stii ce te motiveaza sa intri intr-o astfel de cursa care nu se intampla in fiecare zi a vietii tale, sa nu pierzi nicio clipa din vedere cine esti tu pe parcusrul calatoriei si la finalul ei, sa stii care e misunea ta de viata cu care ai intrat in cursa.
Fa o lista cu maratoanele vietii tale si pune in dreptul fiecaruia kilometrul pana la care ai ajuns apoi da-ti timp sa analizezi ce te-a facut sa invingi in unele dintre ele greutatea kilometrului 32. E o cale foarte buna de a afla ce te motiveaza. Si daca dupa asta vrei sa vorbesti cu un coach sunt doar la un mail distanta.